Azi a venit la control postoperator, la două luni de la operația de cataractă traumatică, un pacient al cărui ochi fusese lovit acum cincisprezece ani, în urma traumatismului pacientul nemaivăzând aproape deloc cu acest ochi. Cu ocazia vizitei de azi, ne-am amintit de filmul operației lui și de faptul că inițial nu am vrut să îl operăm: șansele păreau tare mici după cum arăta ochiul și după severitatea și vechimea afectării lui. E unul din numeroasele cazuri în fața cărora spunem „nu merită să operăm”, dar, totuși, cedăm: dar dacă există o cât de mică șansă, de ce să nu încercăm – cu atât mai mult cu cât e singurul ochi funcțional al pacientului?
În ultimii ani tot mai mulți pacienți ni se adresează când sunt deja complet nevăzători, sau cu situații oculare disperate, în care șansele de recuperare a vederii sunt mai mult sau mai puțin reduse, care necesită, poate, mai multe intervenții și efort susținut și din partea lor, dar și a noastră și de multe ori ne vine să nu mergem mai departe.
Dar când vezi un astfel de caz, precum pacientul venit azi la control, pe lângă mulți, foarte mulți alții, îți spui că, cu adevărat, orice șansă merită încercată, iar bucuria de la final va fi nu doar a pacientului, ci și a medicului.
P.S. Din punct de vedere al tehnicii operatorii, acest caz arată importanța cunoașterii și folosirii tehnicilor mai vechi, în detrimentul celor mai moderne – primele dovedindu-se mai utile și mai potrivite în anumte situații.